Sursa prezintă un interviu cu Michael Joseph Gross, autorul cărții “Stronger: The Untold Story of Muscle in Our Lives,” care examinează istoria percepției despre mușchi. Discuția explorează modul în care percepțiile despre mușchi au evoluat de-a lungul timpului, de la Grecia Antică, unde forța era considerată un dar divin, până la erele ulterioare, când medicii au minimalizat importanța acesteia. Gross evidențiază rolul crucial al mușchilor în sănătatea generală, longevitate și bunăstare mentală, subliniind că antrenamentul de forță nu este doar pentru atleți, ci este esențial pentru toată lumea, indiferent de vârstă sau gen. De asemenea, interviul discută provocările sociale și lingvistice care au împiedicat integrarea antrenamentului de forță în medicina modernă și în cultură, argumentând necesitatea unei schimbări de paradigmă pentru a recunoaște mușchiul ca un sistem vital al organismului.
Acest articol reprezintă o interpretare educațională a surselor analizate de „RV didactic”.
Temele principale și ideile cheie.
Introducere.
Deși adesea ni se spune să ne concentrăm pe exerciții cardio și mers pentru pierderea în greutate, mușchiul este unul dintre cele mai subapreciate sisteme din corp, iar consecințele ignorării sale devin tot mai evidente. Michael Joseph Gross, autorul cărții „Stronger: The Untold Story of Muscle in Our Lives”, a explorat modul în care mușchiul a modelat cultura, sănătatea și identitatea, susținând că merită un loc proeminent în sistemul de sănătate. Spre deosebire de percepția modernă, care adesea separă mintea de corp, în Grecia antică, o astfel de distincție nu era înțeleasă, iar forța era considerată o colaborare cu zeii, nu doar o realizare individuală.
Importanța subiectului pentru educație / sănătate.
Mușchiul joacă un rol critic în susținerea creierului, reglarea zahărului din sânge și menținerea independenței fizice pe măsură ce înaintăm în vârstă. Este ceea ce modulează capacitatea noastră de a acționa în lume. Ignorarea sa are consecințe grave, manifestate la nivel global.
Mai multe studii și rapoarte subliniază importanța mușchiului.
- Un studiu publicat la sfârșitul anilor ’90 a arătat că antrenamentul cu greutăți a fost la fel de eficient ca cele mai eficiente medicamente antidepresive pentru aproximativ 75% dintre persoanele cu depresie, demonstrând conexiunea extraordinară dintre sănătatea musculară și cea mentală.
- Cercetări de pionierat din 1990, realizate la Centrul de Reabilitare Ebraic pentru Persoane în Vârstă, au demonstrat că antrenamentul de forță de înaltă intensitate la nonagenari (persoane de peste 90 de ani) a dus la dublarea forței cvadricepșilor și triplarea forței ischiogambierilor la bărbați de 60 de ani, iar unii vârstnici de 80-90 de ani au reușit să meargă fără bastoane sau cadre, în ciuda credinței anterioare că era prea târziu pentru a construi mușchi la aceste vârste.
- Cercetările sunt foarte clare: mersul pe jos și activitatea fizică generală nu păstrează masa și forța musculară.
- Sarcopenia (pierderea musculară legată de vârstă) poate începe în copilărie, iar slăbiciunea în adolescență este cel mai puternic predictor al dizabilității la vârsta adultă, conform unui studiu longitudinal efectuat pe aproximativ un milion de soldați suedezi.
- Statisticile actuale indică faptul că bărbații sunt mult mai predispuși să ridice greutăți decât femeile, aproximativ 70% dintre persoanele din sălile de sport fiind bărbați.
Recomandări practice.
Pentru a reîncadra cultural importanța mușchiului și a forței, sunt necesare mai multe schimbări.
- Normalizarea antrenamentului de forță pentru copii: Construirea unui sentiment pozitiv al forței și mușchilor încă din copilărie și adolescență este crucială, deoarece sarcopenia începe devreme, iar slăbiciunea în adolescență prezice dizabilitatea la vârsta adultă.
- Integrarea antrenamentului de forță în sistemul medical: Facultățile de medicină ar trebui să includă antrenamentul de forță în curriculum, examenele medicale ar trebui să conțină întrebări axate pe exerciții fizice, iar căminele de bătrâni ar trebui să dispună de aparate de presă pentru picioare și alte echipamente de antrenament de forță. Medicare și asigurările ar trebui să ramburseze costurile pentru educarea oamenilor în privința exercițiilor fizice.
- Schimbarea limbajului: În loc de termeni precum „antrenament cu rezistență mare” (heavy resistance exercise), care poate crea o imagine negativă, „antrenamentul cu rezistență progresivă” (progressive resistance training) este mai incluziv. De asemenea, în loc de „fără durere, fără câștig” (no pain, no gain), ar trebui să se vorbească despre „disconfort” (soreness) și „provocări” (challenging).
- Principiul „Kairos”: Acest termen grecesc vechi, care înseamnă „a face lucrul potrivit la momentul potrivit,” subliniază importanța de a adapta antrenamentul la realitățile corpului propriu în fiecare zi, în loc de a urma orbește un plan rigid.
Exemple / aplicații.
- Centrul pentru Medicină Puternică din Australia: Dr. Maria Fiatarone Singh și Nalin Singh au creat o clinică unde fiecare pacient primește o prescripție personalizată de antrenament cu greutăți pentru tratarea bolilor cronice. De exemplu, o persoană cu depresie poate necesita ridicări de greutăți mai frecvente decât cineva fără această afecțiune. Un bărbat cu depresie severă și atrofie musculară cauzată de medicamente a reușit să-și recupereze forța și un sentiment de “soliditate”, descriindu-se inițial “ca apa” și ulterior “ca o stâncă în râu”.
- Pionieratul lui Jan Todd: În 1973, într-o sală de sport predominant masculină din Austin, Jan Todd a fost inspirată să ridice greutăți după ce a văzut o altă femeie făcând acest lucru. La doar 18 luni, a intrat în Cartea Recordurilor Guinness ca cea mai puternică femeie din lume, spulberând un record vechi de 50 de ani. Jan Todd a depășit prejudecățile societale (de exemplu, frica că “uterul îi va cădea”) și a contribuit la organizarea primei competiții de powerlifting pentru femei în 1977, creând un spațiu pentru ca mai multe femei să devină puternice.
- Femeile din Epoca Victoriană: Spre surprinderea multora, antrenamentul cu greutăți era mai comun pentru femei în Epoca Victoriană. Exista chiar o clinică specială pentru doamne condusă de Dr. George Barker Winship în Boston, care practica „medicina centrată pe mușchi”, crezând că forța echivalează cu sănătatea. Aceste „saloane de promovare a sănătății” (health lift parlors) erau publicitate parțial ca mijloc de a facilita sarcina și nașterea.
Concluzie.
Mușchiul este mult mai mult decât un aspect estetic; este la baza a ceea ce suntem, influențând metabolismul, sănătatea oaselor, sănătatea mentală și capacitatea noastră de a trăi și interacționa cu lumea. Reîncadrarea culturală a viziunii asupra forței și mușchiului, de la o nișă pentru atleți la un sistem esențial pentru longevitate și bunăstare generală, este crucială. Chiar și mici schimbări zilnice, precum integrarea antrenamentului de forță în rutina noastră, pot avea un impact major asupra sănătății pe termen lung și a calității vieții.
Bibliografie.
- Gabrielle Lyon (Director). (2025, iulie 1). Why Muscle Is Medicine: The History, Science, and Future of Strength [Video recording]. https://www.youtube.com/watch?v=v6TjSs7IHCg
Transcriere fișier YouTube _RO.
[El] (0:00 – 0:24)
Bun venit la o nouă discuție aprofundată! Astăzi, păi, ne uităm la niște surse foarte interesante. Un interviu cu Michael Joseph Gross, autorul cărții „Stronger”.
Și alte materiale pe tema asta. Ce vrem să facem? Să înțelegem mușchiul.
Dincolo de fizic, știi? Istoria lui, știința, impactul cultural. Hai să vedem despre ce e vorba.
[Ea] (0:24 – 0:40)
Da, într-adevăr, e un sistem biologic, fundamental, am putea spune. Dar pe care, surprinzător, îl cam neglijăm. Sau îl înțelegem greșit de multe ori.
O să vedem cum s-a schimbat percepția asta. Și de ce, de fapt, e esențial să-l regândim.
[El] (0:41 – 1:01)
Păi da, unul dintre autori chiar zice că e o nebunie cum ignorăm mușchii. Ceva ce n-am face, de exemplu, cu inima sau ficatul, nu? Și se pare că neglijența asta are rădăcini vechi.
Uite, în Roma antică, medicul Galen îi cam critica pe atleți. Zicea că mușchii le sufocă sufletele.
[Ea] (1:01 – 1:03)
Hmm, interesantă perspectivă.
[El] (1:04 – 1:05)
Utilă pentru odihnă. Simplu.
[Ea] (1:06 – 1:31)
Da, e fascinant. Adică, abia prin secolul XVII s-a înțeles funcția asta contractilă. Iar legătura cu sistemul nervos, mult, mult mai târziu, spre secolul XX.
Și totuși, la greci găsim conceptul ăsta de „kratos”, forța. Dar nu doar că e foarte individual, ci ca un dar divin, de la Zeus. O celebrau în ritualuri, cum era cursa aia stadion de la Olimpiadă.
[El] (1:32 – 1:33)
Deci, totuși o venerau, cumva.
[Ea] (1:34 – 1:52)
Într-un fel, da. Dar exista și o nuanță. Povestea lui Clobis și Biton, de exemplu?
Eroii ăia care mor după un act de forță supremă. Sugerează că puterea asta absolută poate avea și un preț tragic. E diferit de cum căutăm noi azi fericirea prin antrenament, pur și simplu.
[El] (1:52 – 2:40)
Aha, deci o viziune mai complexă. O contradicție, de fapt, între disprețul roman și venerația asta greacă, dar cu limitele ei. Și, apropo de istorii neînțelese, ajungem la forța feminină.
Ce m-a frapat în surse a fost povestea lui Jan Todd, momentul ăla din ‘73. Când a văzut altă femeie ridicând greutăți mari, a zis că a fost ca o revelație religioasă.
[Ea]
Da, da, impresionant.
[El]
Și a ajuns cea mai puternică femeie din lume, înfruntând prejudecăți absolut ridicole. Știi?
De genul, dacă faci îndreptări, îți cade uterul. Și izolare, desigur. Povestea ei chiar arată că femeile devin mai puternice când văd alte femei devenind mai puternice.
E un efect de domino, cumva.
[Ea] (2:40 – 2:55)
Exact. Și experiența asta personală a motivat-o pe Todd să sape mai adânc. Și ce-a descoperit a fost uimitor, aș zice.
Că antrenamentul de forță era destul de comun pentru femeile din epoca victoriană.
[El] (2:56 – 2:58)
Serios? În epoca victoriană?
[Ea] (2:58 – 3:12)
Da. Existau săli dedicate. Medici ca George Barker Winship promovau ce numea el medicina centrată pe mușchi. Pentru femei.
Sublinia beneficiile în sarcină, în travaliu.
[El] (3:12 – 3:14)
Wow. Și cum de s-a pierdut asta?
[Ea] (3:14 – 3:29)
Păi, practica a intrat așa într-un cont de umbră după moartea prematura lui Winship, care a fost interpretată greșit ca un fel de avertisment. Deci e clar, antrenamentul de forță are o istorie culturală feminină. Nu e ceva nou de azi de ieri.
[El] (3:30 – 3:46)
Deci, vedem cumva un arc de la dispreț și neînțelegere, la redescoperirea asta a forței feminine și acum ajungem la mușchi ca organ medical vital. Și aici? Păi, aici devine chiar interesant.
Practic?!
[Ea] (3:46 – 3:49)
A fost un studiu în ‘90 publicat în JAMA.
[El] (3:49 – 3:52)
În Journal of the American Medical Association.
[Ea] (3:52 – 4:28)
Exact. Care a cam spulberat niște mituri. Oameni de 90 de ani își pot dubla sau chiar tripla forța prin antrenament intens.
Deci, ideea aia că e prea târziu e falsă, pur și simplu. Și nu doar atât.
Studiul a arătat că tipul ăsta de antrenament poate fi la fel de eficient ca cele mai bune medicamente antidepresive. Pentru mulți pacienți, cel puțin. Asta subliniază de fapt că mușchiul nu e doar pentru estetică sau performanță.
E un sistem organic, central pentru sănătate.
[El] (4:28 – 4:28)
Da.
[Ea] (4:29 – 4:44)
Și sarcopenia asta, pierderea masei musculare, începe destul de devreme, insidios. Chiar din copilărie. Iar slăbiciunea din adolescență s-a văzut că prezice dizabilități mai târziu.
La vârsta adultă.
[El] (4:44 – 5:01)
Și, uneori vorbim de lucruri foarte de bază. Era citat un pacient care spunea cât de important e tricepsul ca să se poată ridica de pe nenorocita de toaletă. Asta îți arată cât de crucială e forța pentru independență.
Zi de zi.
[Ea] (5:01 – 5:18)
Exact! Modelul ăla din Australia, centru pentru medicină puternică, unde prescriu antrenament țintit ca intervenție medicală, arată potențialul ăsta terapeutic imens. Dar sigur asta ridică întrebarea.
Cum facem să ajungă beneficiile astea la toată lumea?
[El] (5:19 – 5:35)
Păi, un prim pas pare să fie chiar limbajul. Cum vorbim despre asta? Trecerea de la termeni din ăștia tehnici, poate intimidanți, gen exercițiu cu rezistență grea la ceva mai prietenos, antrenament cu rezistență progresivă.
Asta a ajutat.
[Ea] (5:35 – 5:36)
Mhm, da.
[El] (5:37 – 5:53)
Și adaptarea pentru diferite grupuri. La vârstnici, de exemplu, să spui disconfort, nu neapărat durere. Sau provocator în loc de greu.
E aplicarea principiului ăluia grecesc „kairos”. Să adaptezi mesajul la context, la om.
[Ea] (5:53 – 6:07)
Corect, corect. Limbajul contează enorm. Însă, dincolo de limbaj, e nevoie de o normalizare structurală, cred.
Adică, integrarea antrenamentului ăstuia de forță în școli. Pentru toți copiii, nu doar pentru sportivi.
[El] (6:08 – 6:09)
Da, ar fi logic.
[Ea] (6:09 – 6:34)
Apoi, în educația medicală. Să fie standard în aziluri, în centrele de îngrijire. Și, foarte important, rambursarea prin asigurări.
Altfel, rămâne ceva de nișă. E o provocare mare. Dar, scopul final, cred eu, e ca, poate peste 100 de ani, cine știe, ridicarea greutăților să fie la fel de normală ca spălatul pe dinți.
[El] (6:34 – 7:04)
Da, ar fi o schimbare uriașă. Deci, concluzia e destul de clară, nu? Mușchiul ăsta, mult timp subestimat, înțeles greșit, de la a fi văzut ca un obstacol spiritual, la a fi venerat ca dar divin, e acum recunoscut, ca fiind fundamental pentru sănătate, pentru longevitate, pentru autonomie.
Ideea e aia că fiecare persoană e potențial o persoană de sală, chiar dacă, poate, nu știe încă, capătă tot mai mult sens.
[Ea] (7:05 – 7:34)
Exact și, poate, o ultimă idee de reflecție, așa? Dacă mușchiul e atât de central pentru tot ce facem, pentru cum interacționăm cu lumea, influențează metabolismul, sănătatea mintală, independența, ce impact ar avea la nivel de societate dacă am cultiva conștient și sistematic forța asta? Dincolo de individ, cum ar putea modela potențialul nostru?
Colectiv. E o întrebare deschisă.
